De ce nu mă opresc când sunt obosit

Există un moment ciudat pe care îl observ tot mai des. Corpul se înmoaie, atenția mi se rupe, respir mai greu. Știu că ar trebui să mă opresc. Și totuși continui. Ca și cum ceva în mine se teme de liniștea care ar urma.

Nu evit oboseala. Evit ce mi-ar spune liniștea despre mine.

E un reflex vechi. Când mă simt epuizat, mintea intră imediat în modul de negociere. "Încă puțin." "Hai să închid ziua frumos." "Nu contează, rezist." Raționalizări care sună mature, dar sunt doar o formă elegantă de evitare.

Adevărul e că munca constantă mi-a devenit refugiu. Dacă mă opresc, se simte ca și cum rămân fără armură. Fără zgomotul care mă protejează de întrebările pe care le tot amân: de ce mă simt neliniștit, de ce îmi este frică să încetinesc, ce aș descoperi dacă nu m-aș agăța de ritm.

Încep să cred că pauza nu e dificilă din cauza oboselii. E dificilă pentru că mă obligă să mă văd cu adevărat.

Așa că încerc un exercițiu simplu: în momentul exact în care simt tentația să împing mai departe, mă întreb ce anume încerc să evit. De cele mai multe ori răspunsul nu are legătură cu taskurile. Are legătură cu mine.

Dacă te recunoști în asta, încearcă să te oprești fix când corpul îți cere. Pentru disciplină, dar și ca sinceritate. Liniștea care vine după poate să fie incomodă. E de bine. Dă-i atenție și vezi ce descoperi acolo.